Despre copilarie

Exista copiii care desi sunt foarte saraci nu isi doresc nici dulciuri, nici jucarii, nici haine noi. Tot ce vor ei este sa mearga ACASA. Chiar daca acasa inseamna o mama inchisa pentru proxenetism sau o bunica ce nu isi permite sa le dea nici macar apa. Ei numai asta vor, numai asta viseaza, doar la asta spera. Si sunt atat de diferiti dar totusi seamna atat de mult in aceasta privinta. Cu capul plecat si cu tristete in ochi accepta viata pe care altcineva a ales-o pentru ei si nu isi imagineaza un viitor luminos decat alaturi de parintii care i-au abandonat, parinti pe care nici o clipa nu ii condamna. Povestile lor te inspaimanta iar indiferenta cu care le povestesc, ca si cum nu ei ar fi protagonistii, te cutremura. O data intrat in lumea lor nu mai poti fi niciodata la fel!

Si sunt atat de multi... si totusi fiecare dintre ei e singur... Dintr-o data gandul imi zboara la propria-mi copilarie...si la cat de frumoasa a fost. Nu as putea sa identific ce anume a fost asa frumos, probabil toata energia, jocurile, prieteniile, bucuriile si tristetile, zile intregi de vara petrecute cu copiii de la bloc, bataile cu apa, pitulusul din fiecare seara, sau poate ierni pline de zapada in care derdelusurile, cazematele, bataile cu zapada, colindele si cozonacii, Mos Craciun si vacanta de iarna, ziua mea si revelionul se impleteau armonios. Sentimentul care ma incearca in fata acestor amintiri e unul confuz, de nostalgie placuta si tristete in fata ireversibilitatii acelor vremuri. Dar in acelasi timp ma face sa realizez cat de norocoasa am fost, cat de norocoasa sunt ca am o familie si niste preiteni care mi-au oferit aceste amintiri, pentru ca in definitiv, amintirile sunt tot ce avem (poate suna cliseistic, dar asta e ceea ce simt acum)!